Tweet

MEXIC: tradiţii şi obiceiuri

Prezentarea
În cadrul activităţilor culturale de apropiere pe care Ambasada Mexicului le desfăşoară în România, cu ocazia recentei deschideri a Centrului Cultural Latinoamerican din cadrul Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, cu sprijinul Muzeului Naţional al Ţăranului Român şi al Complexului Muzeal ASTRA, astăzi, avem plăcerea de a vă prezenta expoziţia “MEXIC: tradiţii și obiceiuri”.

Pentru a realiza aceasta expoziţie, specialiştii Muzeului Naţional al Ţăranului Român au selecţionat o interesantă colecţie de obiecte de artă populară mexicană reprezentativă pentru fiecare colţ al ţării noastre. Frumuseţea obiectelor este dovada îndemânării artizanilor care le-au elaborat, dar şi o mărturie a existenţei unui inestimabil patrimoniu multicultural contemporan mexican.

Expoziţia organizată la Muzeul de Etnografie Universală “Franz Binder” din Sibiu, reflectă în mod deosebit diversitatea culturii milenare a Mexicului şi vitalitatea creatoare a celor care au lucrat aceste obiecte, însuşiri care se reflectă în modelarea ceramicii sau în ţesăturile viu colorate, în prelucrarea fină a cuprului şi oţelului, sau în limbajul cristalin al sticlei, în filigranul delicat de aur şi argint, sau subtil, în reflecţia policromă a obiectelor lăcuite, în desenele ingenioase realizate pe scoarţă de copac....

Prin intermediul acestui important eveniment cultural, Ambasada Mexicului îşi face cunoscută prezenţa în municipiul Sibiu, a cărui amprentă culturală este bine cunoscută.

Maria Cristina de la Garza Sandoval
Ambasadorul Mexicului


ARTA POPULARĂ MEXICANĂ
Arta populară din Mexic este o activitate dinamică, avându-şi rădăcinile în evenimentele istorice, economice, sociale şi artistice. Sociologii consideră că aproximativ zece milioane de persoane lucrează parţial sau total în acest tip de activitate, o mare parte din veniturile lor provenind din vânzarea producţiei artizanale.

În Mexic, cea mai mare parte a produselor de artă populară au două rădăcini: tradiţia culturilor mezoamericane şi influenţele europeană, asiatică şi africană.

Aceasta expoziţie îşi propune să prezinte publicului din România, elementele purtătoare ale unei mari şi vechi tradiţii, rezultat al culturilor care au fuzionat pentru a plămădi ceea ce este astăzi naţiunea mexicană.

Ceramica.
Olăritul este, probabil, meşteşugul cel mai răspândit în Mexic. Alături de textile şi împletitul fibrelor naturale, acestea se constituie în tehnicile de lucru cele mai vechi ce se practicau în Mexic.

Arheologii afirmă că în culturile mezoamericane se fabrica o ceramică de bună calitate, începând chiar cu anul 2300 î.Hr.

Astăzi ceramiştii fabrică obiecte folosind trei tehnici fundamentale: modelajul cu mâna liberă, modelajul cu roata olarului şi modelajul prin turnarea sau presarea lutului în forme ceramice sau de ipsos.

Majoritatea obiectelor produse sunt arse o singură dată, în cuptoare ce folosesc lemn sau cărbune; în locurile unde asemenea tipuri de combustibil lipsesc, arderea se face cu cărbune mineral, gaz, petrol sau energie electrică.

În câteva zone ale ţării, ceramiştii decorează obiectele înainte de prima ardere, şlefuind suprafaţa exterioară sau aplicând un strat subţire de pigmenţi minerali sau de angobă (lut colorat, lichid), apoi finisează suprafaţa până ce aceasta capătă luciu. În alte părţi, ceramiştii aplică elemente decorative pe suprafaţa exterioară a obiectelor, utilizând pigmenţi minerali, acoperindu-le cu un strat de smalţ.

Ţesăturile. După mărturiile istorice consemnate în Codexuri (registre de evenimente importante sau registre de taxe, realizate din hârtie din coajă de dud sau piele de cerb), în culturile mezoamericane se ţeseau fibre de bumbac şi ixtle (fibre de cactus), în războaie de ţesut ce se fixau la brâu; acestea erau destinate confecţionării îmbrăcămintei.

De asemenea, se foloseau pielea de cerb, iepure sau puma, penele de papagal, vultur şi alte păsări, pentru a se împodobi veşmintele. O dată cu sosirea europenilor, s-au introdus pe Continentul American fibrele de lână, cânepă şi mătase, precum şi războiul european de ţesut, cu pedale. Totuşi, femeile indiene au continuat să folosească războaie de ţesut ce se fixau la brâu (care dăinuiesc până azi).

În prezent, ţesătorii din Mexic folosesc bumbacul şi lâna pentru a ţese pânza folosită la confecţionarea îmbrăcămintei şi a accesoriilor lor vestimentare sau a articolelor de decor pentru locuinţe, iar fibrele de mătase, alături de alte fibre, sunt utilizate pentru a le împodobi.

Sticla. Sticla ca materie a fost adusă pe Continentul American de către spanioli. Potrivit textelor din secolul al XVI-lea, primul atelier de prelucrare a sticlei de pe continent a fost fondat în oraşul Puebla (la 120 km la sud-est de Ciudad de México), în anul 1552. Materiile prime necesare (nisip silicos, vegetale şi cariere minerale bogate în sodiu şi lemn), se găseau din abundenţă în împrejurimile oraşului.

Curând producţia obiectelor de sticlă a depăşit necesităţile interne şi, spre prima jumătate a secolului al XVII-lea, atelierele de sticlă de la Puebla au exportat obiecte până în Peru, dar şi în Spania. Tehnicile de fabricare din acele timpuri (care se practică şi în zilele noastre) sunt: suflarea în ţeavă, suflarea în formă şi presarea. De asemenea, sticla a fost pigmentată în masă sau smălţuită la suprafaţă.

Cuprul forjat. Vechii mexicani au cunoscut şi prelucrat obiecte din aur, argint, cupru, plumb, cositor şi bronz. Au cunoscut şi minereul de fier, dar nu-l prelucrau în stare pură, ci numai în aliaje, precum pirita şi hematita. În lumea prehispanică, cuprul a fost metalul cel mai folosit, principala tehnică de prelucrare fiind forja. Azi, această tehnică de lucru se mai întâlneşte doar la Santa Clara del Cobre, în Statul Michoacán.

Aici, în aceste ateliere de forjare, se produc obiecte necesare pentru prelucrarea cărnii şi a dulciurilor. De asemenea, se fabrică obiecte decorative (pahare, farfurii, căni etc.), decorate prin cizelare sau aplicaţii din alte metale.

Lemnul şi vegetalele lăcuite. Culturile prehispanice au cunoscut tehnicile de lăcuire a suprafeţelor exterioare ale obiectelor confecţionate din lemn de esenţe aromate sau din tărtăcuţe.

Începând cu secolul al XVI-lea, ruta comercială care unea Mexicul cu Insulele Filipine şi Orientul Îndepărtat, Nao de la China (corabia care venea cu mărfuri) a adus în Portul Acapulco tehnologia şi uneltele necesare pentru a relansa această tehnică de lăcuire. Atelierele cele mai importante de lăcuire care funcţionează azi, în Mexic, se găsesc la Olinala, Acapetlahuaya şi Temalacatzingo, în Statul Guerrero; Uruapan, Paracho şi Patzcuaro, în Statul Michoacán; Chiapa de Corzo, în Statul Chiapas.

Tehnica de lăcuire constă în aplicarea de grăsimi vegetale şi animale pe suprafeţele pigmentate, în prealabil, ale obiectelor. Odată aplicate aceste grăsimi, se freacă şi se şlefuiesc suprafeţele până când se obţine luciul. La unele obiecte, înainte de şlefuire se sgrafitează suprafeţele sau se aplică un strat subţire de aur sau argint, pe care se gravează o serie de motive decorative, stilizate.

Alte materiale. În Mexic se produc şi o mulţime de alte obiecte de artă populară realizate din materiale precum hârtie, zahăr, sârmă şi tablă, argint, aur, frunze de palmier, fibre de cactus, piele etc.

Rodolfo Herrera Saldaña
Însărcinat cu Afaceri Culturale
Ambasada Mexicului în România

EXPOZIŢIA MEXIC - TRADIŢII ŞI OBICEIURI

Expoziţia, deschisă la Muzeul Naţional al Ţăranului Român şi itinerată în mai multe muzee din România, ilustrează diversitatea etnică a Mexicului contemporan.

Definindu-se prin cel de al doilea articol al Constituţiei din 1917 ca un stat multicultural, Mexicul recunoaşte „dreptul comunităţilor indigene de a-şi păstra şi îmbogăţi limbajul” astfel încât astăzi, alături de limba spaniolă, sunt recunoscute ca limbi naţionale şi cele 62 de limbi ale indigenilor amerindieni. Din această vastă comunitate plurilingvistică şi pluriculturală, se reunesc în cadrul tematic al expoziţiei obiecte de artă populară mexicană ce exemplifică prin ele însele dimensiunea spirituală a oamenilor ce le-au plămădit.

Cultura populară mexicană se exprimă în complexitatea sa printr-un cuvânt născut în limba neolatină a conquistadorilor, prin spaniolul amasamiento - „frământare”. Căci din perpetua căutare a spiritului uman s-a născut curajul de a străbate infinitele ape de pe Orbis Terrarum în căutare de noi lumi.

Lumea Nouă şi-a dezvăluit splendorile în secolul al XVI-lea, la Curtea unei Spanii în care în amurgul aceluiaşi veac ajungeau din Răsăritul latin al Lumii Vechi, prin opera lui Lope de Vega y Carpio, veşti despre “El prodigioso principe Transilvano”, voievodul român Mihai Viteazul.

În expoziţie pot fi admirate:
- Costume populare care utilizează croiuri de tip huipil - descrise în Codice Vaticano - încă prezente, azi, în Oaxaca. Prin vopsirea materialelor, se continuă tradiţia utilizării pigmenţilor naturali prin extragerea tonurilor de roşu din Coccus cacti, a violetului din Purpura pansa, a albastrului din Indigofera, aşa cum au fost prezentate cu cinci veacuri în urmă de Fray Bernardino de Sahuan în a sa „Historia general de las cosas de la Nueva Espana“.

E interesant de menţionat că şi azi este folosit războiul de ţesut ce se fixează de brâu - telar de cintura - identic cu cel utilizat de Ţesătoarea maya din Jaina!

Femeile, membre ale comunităţii nahua din Cuetzalan (Puebla), îşi înfrumuseţează coafura utilizând o împletitură din fire de lână violetă şi verde, ce face trimitere la toca aristocraţilor azteci.

Femeia mexicană este însoţită de-a lungul vieţii de o piesă de port specifică, de rebozo, o ţesătură ce o învăluie în măsura în care ea doreşte să se dezvăluie. Ţesute din bumbac, aceste piese - în fabricarea cărora s-a impus comunitatea otomí pame - sunt preţuite în raport cu modelul obţinut din împletirea franjurilor lungi.

- Bijuteriile din argint, realizate în tehnica ciocănirii şi prin turnare, completează costumele femeilor mexicane, sporindu-le frumuseţea.

- Piesă de port specifică a comunităţii huichol, pălăria de peyotero este împodobită cu pene de vultur, acestea amintind de biodiversitatea Mexicului ce l-a fascinat - la începutul veacului al XIX-lea - pe Alexander von Humboldt.

- Ceramica policromă mexicană este rezultatul filtrării - prin intermediul pieselor spaniole - a influenţelor artei arabe, căci din tradiţia acestei mari culturi s-au adăugat lutului modelat pe roată, smalţul - element necunoscut Antichităţii europene - şi ornamentele specifice cu păuni şi cămile. Cuvintele, ce pot închide în ele Timpul, ne amintesc acest lucru precum termenul spaniol jarra, ce ne trimite la echivalentul său arab yarra care se traduce prin „ulcior cu toarte” sau „oală de pământ”.

- Din mărgele şi ceară sunt realizate modelele complexe - ce au ca suport coaja de dovleac - ale cupelor jicaras, iar din hojalata - tablă galvanizată - se obţin recipiente pentru lichide, obiecte miniaturale sau elemente decorative asemenea unei palomita, care evocă obiceiurile de Anul Nou din Puebla.

- Sculptura în lemn este practicată de meşteri specializaţi; ei realizează lădiţe înfrumuseţate prin tehnica lacurilor suprapuse, dar şi măşti de carnaval precum cele ale comunităţii nahua.

- Spiritele, confecţionate din hârtie brună de amate, povestesc despre obiceiurile legate de recoltare ale localnicilor otomí din Sierra de Puebla.

- În Mexic, cuvântul charro nu mai aminteşte de simplul lucrător dintr-o fermă spaniolă, ci este sinonimul curajului, al masculinităţii. Charreada este o întrecere în care un charro execută cu eleganţă şi cu un perfect control al calului său, o serie de exerciţii impuse precum cel numit La Mangana în care trebuie să prindă cu lasoul - din picioare sau călărind - picioarele din faţă ale unui cal care galopează; în Peal, calul trebuie să fie prins de picioarele din spate.

În exerciţiul „cola” charro călăreşte alături de un taur tânăr pe care, apucându-l de gât - din galopul calului - îl culcă la pământ. Paso de la Muerte este un număr pe care numai un charro “muy macho“ îl poate executa căci, în acest exerciţiu, galopează lângă un armăsar sălbatic, pe care îl încalecă din mers şi îl călăreşte ţinându-se de spinarea acestuia, fără să îşi piardă pălăria!

Un charro se prezintă în faţa asistenţei în costumul specific fiecărui eveniment: cu pantaloni din piele ce îl protejează de coarnele taurului în momentul reprezentaţiei sau în costumul de gală cu vestă şi pălărie brodate cu fire de argint, atunci când dovedeşte că este demn de acestea.

- La o fiesta mexicană, dansatorii poartă pinteni pentru a completa muzica fluierelor din bambus, a tamburinelor, a chitarelor în Chiapas, a viorilor în Chihuahua, a micilor tobe toponaxtle ori ale marimbei. Aceste instrumente acompaniază interpreţii în dansuri precum La Culebra, Jarabe, El Gallito, El Toro, La Negra; dansurile preferate ale indigenilor zapoteca sunt Las Malinques, Los Negritos, Los Malos Viejos.

Comunitatea cuicateca îşi numeşte principala ei sărbătoare după dansul La Tortolita.

Obiectele reunite în această expoziţie descriu un crâmpei din universul spiritualităţii mexicane, un univers ce s-a deschis Lumii prin culorile Fridei Kahlo, prin tuşele lui Diego Rivera, David Siqueiros şi Clemente Orozco, prin opera lui Juan O’Gorman, prin studiile lui Felix Candela, prin scrierile lui Lucas Alaman, prin versurile lui Octavio Paz, prin cuvintele lui Carlos Fuentes, prin îndoielile lui Alfonso Reyes, prin muzica lui Carlos Chavez, prin căutările lui Mario J. Molina, prin gândurile de pace ale lui Alfonso Garcia Robles.

Raluca Ciuntu
Muzeograf,
Muzeul Naţional al Ţăranului Român

Mai multe detalii: http://www.muzeulastra.com/2012/01/mexic-tradit...

» Vezi lista ofertelor tursitice sau a evenimentelor.

• » Lista PDI
• » Forum PDI
• » Vademecum GPS / » Info GPS
• » Tag-uri PDI
• » Galerie foto
• » Stiri
• » Lista circuite/trasee
• » Suport
• » Coduri postale (nume)
• » Colectii PDI
• » Termeni si conditii
• » Coduri postale (cod)
• » Cautare avansata / google.ro
• » Site & Forum feedback
• » Contact

Ajuta-ne sa imbunatatim acest site si spune-ne parerea ta.
© 2012 PuncteDeInteres.ro nu poate fi facut raspunzator pentru posibilele greseli care pot aparea pe acest site.